Luptă între frați

Iubeşte-ţi şi respectă-ţi copiii, ca ei să se iubească şi să se respecte reciproc

Ghid practic pentru rezolvarea conflictelor fraterne

Mulţi părinţi din ziua de astăzi se confruntă cu o relaţie conflictuală între copii. De multe ori, primul copil este dorit, este crescut cu multă grijă şi cocoloşit ca un ou care stă să se spargă, iar al doilea vine de obicei cu „menirea” de a-i fi „pereche” celuilalt, de a-i ţine de urât, de a nu fi singur etc.

Un al treilea copil poate apărea imediat după primii doi, dorit, de fericire, din bucuria pe care primii doi ţi-o fac. Alteori, motivele sunt mai egoiste: ne doream şi un băiat, soţul meu îşi dorea şi o fată, am rămas însărcinată şi nu am avut ce să fac, unul dintre copii era bolnav, am vrut şi doi sănătoşi sau altele.
Într-o lume ideală, motivele ar fi poate altele, în lumea reală, aşa stau lucrurile. Copiii simt dacă nu au fost doriţi, dacă sunt trataţi mai bine sau mai rău decît fraţii şi surorile lor, dacă părinţii au anumite aşteptări de la ei (bune sau rele) şi se comportă ca atare.

S-au scris multe despre parenting (un cuvânt greşit înţeles în momentul de faţă în România), acest termen a ajuns să fie urât de majoritatea părinţilor din România, fiindcă sună a ceva care privează părinţii de drepturi şi copiii de obligaţii. Stilul de parentaj, adică modul în care părinţii îşi educă copiii, are legătură cu ceea ce sunt părinţii, ceea ce au învăţat la rândul lor de la părinţii lor (iar uneori, bunicii întăresc de multe ori anumite aspecte în comportamentul nepoţilor lor).

Deci parentingul există vrem nu vrem. Acesta nu trebuie luat însă ca o cămaşă (prea mare sau prea mică) şi îmbrăcată cu forţa părinţilor. Nu există un stil de parenting universal valabil, aşa cum nu există doi oameni la fel. Există nişte principii comune, aşa cum ele există în toate relaţiile interumane.

1. Respectul faţă de propria persoană şi iubirea de sine.
Dacă un om nu se respectă și nu se iubește pe sine, nu se poate aștepta din partea celorlalți (partener, copii, prieteni) să îl respecte și să îl iubească. Dacă tu nu te suporți, de ce te-aș suporta eu? Ce am de cîștigat din relația cu tine ca om? Să învăț să mă auto-disprețuiesc? Să asist la o autoflagelare? Să învăț să îmi pierd încrederea și respectul în propria persoană?

2. Respectul faţă de o altă fiinţă şi nevoile ei şi iubirea acelei persoane (nu neapărat în sens romantic).
Dacă tu nu torni iubire și respect în „rezervorul meu cu iubire”, însă știi să îți iei, la un moment dat nu mai am de unde să îți dau, iar relația noastră rămâne în aer, nu mai are la bază decât obișnuința.

3. Înţelegerea dinamicii relaţiei.
Dacă tu îți iei rolul de agresor, iar eu sunt obișnuit cu cel de victimă, atunci, din obișnuință, vom repeta tiparul la nesfârșit. Dacă mie îmi place să fiu salvator, iar tu de-abia aștepți să fii salvat, păi, nicio șansă să devii curând autonom, deși ești adult, chiar părinte.

4. Acceptarea realităţii.
De multe ori avem capul împuiat de filme, povești, desene animate. Atât femeile, cât și bărbații au de multe ori niște așteptări nerealiste, atât de la propria persoană, cât și de la partener sau parteneră.

5. Asumarea responsabilităţii proprii în cadrul unei relaţii.
Societatea în care trăim, religia, școala ne învață să fim ascultători, obedienți. Uneori, ne asumăm atât de bine acest rol de copii ascultători, că ajungem să așteptăm să ni se spună ce să facem, cum să gândim, acționam și simțim, deși ne privește în mod direct și personal, fiindcă consecințele sunt suportate integral de noi, nu de alții.

6. Comunicarea directa a nevoilor proprii şi ascultarea activă a celuilalt.
Mulți oameni trăiesc cu impresia că nu este „frumos” să spui direct ce îți dorești, cum îți dorești. Ideal ar fi ca partenerul să ghicească dorințele noastre sau, și mai bine, să le descopere el în locul nostru și să le satisfacă în mod direct și necondiționat, fiindcă iubirea necondiționată, unilaterală, este cea mai nobilă formă de iubire posibilă.
Iar aici, țin să subliniez faptul că unii oameni consideră injust ca partenerul să aibă niște așteptări de la tine, acest fapt sugerând în opinia lor că „se folosește de tine” și că vrea ceva de la tine. A vrea ceva de la un om (iubire, respect, timp, plăcere) este privit ca ceva negativ, dacă partenerul ar fi cel care obține aceste beneficii, nu însă dacă le dorim noi, atunci ele fiind ceva de la sine înțeles, din oficiu într-o relație.

Cred ca ţinând cont de principiile de mai sus, putem avea relaţii frumoase şi fericite cu oricine, nu doar cu copiii noştri, ci şi cu partenerul sau partenera de viaţă, prietenii, colegii de muncă, şefii, partenerii de afaceri. Cu oamenii, în general.

Aşa cum nu ne comparăm un şef care ne enervează cu fostul şef, spunându-i dispreţuitor că acela înţelegea imediat ceea ce îî spuneam şi ţinea cont de părerea noastră, sau pe actualul partener de viaţă sau parteneră de viaţă, cu un alt bărbat sau o altă femeie (x e mai bine făcut, y e mai îngrijită şi mai slăbuţă), aşa nu trebuie să ne comparăm copiii între ei. Nu numai că este umilitor şi jignitor pentru ei, dar ei nici nu au încă mecanismele necesare pentru a se proteja de această comparaţie, noi punându-le astfel în pericol chiar dezvoltarea lor psihică şi emoţională.

Totul pleacă de la propria stare de bine, de la propriul echilibru emoţional, în calitate de părinţi. Dacă rezervorul cu iubire este plin, avem de unde da, în stânga şi în dreapta. Putem să îi oferim partenerului, putem să ne iubim fiecare copil în parte, fără să disperăm. Dacă nouă ca părinţi nu ne este bine, avem nevoie ori de terapie individuală (dacă problema este evidentă, fie la unul dintre părinţi, fie la ambii), ori de terapie de cuplu (dacă părinţii funcţionează separat ok, dar împreună sunt o catastrofă).

Părinţii pot şti din capul locului care e situaţia sau pot conştientiza asta pe parcurs. Şi în acest caz, este indicat să nu se caute „vinovatul”, ci să fie ajutat cel cu rezervorul emoțional mai gol.

În condiţiile în care cuplul funcţionează bine sau foarte bine, şi totuşi fraţii se înţeleg ca şoarecele şi pisica, atunci trebuie detectată cauza.
Oricât ar fi de simplu să dăm vina pe copii, ei nu poartă vină. Ei se trezesc într-o situație inconfortabilă, în care concurează cu unul/una sau mai mulți frați/surori pentru dragostea și aprecierea părintească.

Haideți să explorăm împreună cauzele care pot sta la baza neînțelegerii dintre frați:

1. Relația conflictuală cu proprii frați sau surori
2. Relația conflictuală a partenerului cu frații sau surorile sale
3. Relația conflictuală cu partenerul sau partenera de viață
4. Comparațiile între copii
5. Atribuirea de roluri copiilor/Identificarea părinților cu copii

Ce să facem atunci când:

1. Copiii se ceartă permanent și ne cheamă să le mediem conflictele?
2. Copiii se bat?
3. Când copiii își vorbesc urât?
4. Când anumite comportamente conflictuale sunt continuate și în afara familiei, cu alți copii?
5. Când bunicii încurajează sau tolerează un comportament nedorit de noi?

Îmi propun să răspund la aceste întrebări și să ajut părinții să se înțeleagă mai bine pe sine, să-l înțeleagă mai bine pe partener și pe copii. Și, bineînțeles să sugerez soluții practice pentru rezolvarea sau aplanarea conflictelor dintre frați și surori.

Autor: Psiholog clinician/psihoterapeut integrativ Cristina ANGHEL

Dacă doriți să programați o ședință de psihoterapie cu autoarea articolului, sunați acum la 0735 655 894.