📩Vreau Sfat

Image courtesy of africa /FreeDigitalPhotos.net

Fiind mereu în contact cu oameni cu diverse probleme, mă regăsesc adesea surprinsă, întrebându-mă de ce aceştia nu profită de avantajele pe care le pot obţine într-un proces terapeutic, continuând să caute rezolvarea problemelor lor pe orice altă cale, decât cea cu rezultate măsurabile şi dovedite ştiinţific? Tot căutând răspuns la această nelămurire, am ajuns la nişte concluzii:

1. În România, încă nu se face bine diferenţa între psihiatru, psihoterapeut şi psiholog. Nu vreau să bat prea mult pasul pe loc, s-au scris sute de articole pe această temă, dar din păcate mai primesc telefoane cu întebarea: D-na doctor psiholog Cristina Anghel?

Deci,

Psihiatrul – medic care pune diagnostic psihiatric, prescrie şi administrează medicamente pentru o tulburare psihică (episod depresiv major, atac de panică, tulburare schizo-afectivă, tulburare afectivă bipolară etc.). Deşi, de multe ori psihiatrii au şi o pregătire (formare) ca psihoterapeuţi, ei nu pot oferi în cadrul consultaţiei medicale şi servicii terapeutice. Acestea nu sunt decontate decât în anumite condiţii de Casa de asigurări şi nu pot fi prestate concomitent cu serviciile medicale.

Psihoterapeutul – un specialist, absolvent al facultăţii de Psihologie, Pedagogie, Sociologie, Medicină, Asistenţă socială, Teologie care a urmat un master de 2 ani într-o anumită specializare terapeutică sau o formare terapeutică (de minim 3 ani) şi care şi-a realizat programul propriu de dezvoltare personală.

Deşi psihoterapeuţii învaţă multă teorie, se deosebesc de psihologi (absolvenţi ai facultăţii de psihologie) prin faptul că se expun în mod conştient şi voit unui proces de autocunoaştere şi vindecare pentru a putea oferi clienţilor lor un cadru terapeutic optim, nealterat de propriile probleme rămase nerezolvate. Acest proces este dureros, psihoterapeuţii fiind oameni, în carne şi oase, care de multe ori au trecut prin probleme similare problemelor clienţilor lor, care de regulă au ales această meserie tocmai mânaţi de dorinţa de a-i ajuta şi pe alţi oameni să vadă luminiţa de la capătul tunelului. Precum spuneam, procesul este unul dureros, dar şi extrem de costisitor. Acesta mănâncă multe resurse: timp răpit din sânul familiei (un weekend sau două pe lună), confortul lui “lasă, că merge şi aşa” şi sume importante de bani.

Psihologul (a nu se confunda cu psihologul clinician) este un absolvent al facultăţii de psihologie, care este la început de drum, care urmează a se orienta într-o direcţie sau alta. Acesta poate opta pentru a lucra în cadrul unei firme multinaţionale (în departamentul de resurse umane), poate decide să urmeze un master în domeniul Apărării naţionale, poate decide să urmeze un master de Psihologie clinică, un master de Psihologie a organizaţiilor/Psihologia muncii sau alte căi.

Psihologul clinician este un psiholog cu competenţe de diagnosticare (care se pot reflecta în emiterea unui raport psihologic) şi de consiliere a clientului. Psihologul clinician NU prescrie şi NU administrează medicamente pentru tulburări psihice, deşi poate recunoaşte sau intui un diagnostic după medicamentele prescrise de psihiatru. Consilierea se deosebeşte de terapie prin faptul că se bazează pe sfaturi şi îndrumări oferite clientului, acesta neavând însă ocazia unei schimbări temeinice şi autentice, iar în situaţia în care se va confrunta din nou cu o situaţie dificilă va trebui să apeleze iar la serviciile unui specialist.

2. Cei care au apelat la ajutorul unui psihoterapeut nu îşi trâmbiţează (aşa cum este de fapt si firesc) realizarea şi nici nu stau să dea prea multe explicaţii celorlalţi, conştienţi fiind că iniţiativa de a începe un proces terapeutic îi revine fiecăruia, iar o presiune venită din afară (fie ea şi bine intenţionată) nu face decât să provoace reticenţă şi refuz din partea persoanei care se doreşte a fi ajutată. De aceea, aceştia se abţin discret din a da sfaturi celorlalţi.

3. Cei care au cea mai mare nevoie de ajutor în (re)dobândirea unui echilibru în viaţa lor, nu au cunoscut sau au cunoscut în prea mică măsură starea de bine, astfel încât să se simtă motivaţi să o redobândească. E greu să îţi doreşti ceva abstract, despre care poţi doar să îţi imaginezi că există şi că ar fi util să îl deţii. Le simt efectiv durerea, când îşi pun întrebările: De ce doar mie mi se întâmplă asta? Cum este să fie bine? De ce nu mai este viaţa cum era înainte de …? Sunt normal? Mai este cineva în situaţia mea? Sunt oare singura care … ? Îi întâlnesc în grupuri de suport, îi văd în jurul meu. Toţi au trăit traume, pe care nu reuşesc să le depăşească singuri. Au avut parte de o educaţie nefericită sau nu au avut parte deloc de o educaţie. Au avut parte de evenimente traumatice mai mult decât alţii. S-au descurcat cum au putut, într-o lume în care nu este deloc uşor să te descurci, dacă nu ai un minim, o bază, de la care să porneşti: afecţiunea părintească şi grija autentică pentru bunăstarea ta. Părinţii la rândul lor nu au primit-o, nu au ştiut să o dea mai departe. Abia acum se mişcă un pic societatea, se conştientizează importanţa şi greutatea prezenţei şi influenţei parentale în dezvoltarea emoţională, socială şi intelectuală a copiilor. Dar, până la generalizarea acestei atitudini, până când şi ultimul copilaş din ultimul sătuc izolat din România va fi tratat cu blândeţe şi dragoste, va mai trece ceva timp.

Soluţii: o atitudine pozitivă faţă de noi înşine, o auto-iertare şi o mai puţină-judecare a propriei persoane şi a celorlalţi. Dacă aveţi ocazia, nu ezitaţi în a începe o psihoterapie şi aveţi în vedere la alegerea unui bun psihoterpeut că nu neapărat tehnica face diferenţa între terapeuţi, ci gradul lor de dezvoltare personală (al rezolvării propriilor probleme) şi nivelul de empatie de care acesta sau aceasta dă dovadă în cadrul procesului dvs. terapeutic. Dacă vă simţiţi bine în prezenţa terapeutului, înţeles şi respectat, atunci acesta vi se potriveşte, aţi făcut alegerea bună. Rămâne doar să vă lansaţi în procesul de auto-cunoaştere (dintr-o altă perspectivă decât cea din care o făceaţi până acum) şi de vindecare (chiar dacă aţi trăit ani de zile cu o problemă spinoasă, pe care nu aţi avut curajul să o povestiţi nimănui sau, pur şi simplu, nimeni nu v-a înţeles până acum).

Sper ca prin acest articol să fi lămurit anumite neclarităţi şi să fi ajutat oamenii să ia o decizie informată în ceea ce priveşte viitorul lor emoţional.

Vă doresc echilibru şi o stare constantă şi conştientă de bine!

Cu drag,

Cristina Anghel