Somnul și hipnoza (1)

Definiția dată de dicționar ne spune că Somnul este “o stare fiziologică periodică și reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței, prin abolirea parțială a sensibilității și încetinirea funcțiilor vieții organice (ritm respirator, ritm cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ 0,5 grade C, scăderea funcțiilor secretorii)”. Mai mult decât atât, psihologii încadrează somnul în rândul stărilor de conștiință modificată. După cum subliniau Hobson și Strickgold în 1995, “prezența în somn a gândurilor, a imaginilor și emoțiilor este suficientă pentru a caracteriza somnul ca stare modificată a conștiintei și nu ca inconștiență”.

Somnul se consideră a fi o modalitate de protecție a organismului împotriva agresiunii mediului înconjurător. Cu mulți ani în urmă, Freud considera că pentru om somnul are două funcții vitale: una biologică – de relaxare a organismului și alta psihologică – de întrerupere a comunicării cu lumea externă. În timpul somnului, creierul uman nu “doarme”. Activități specifice au fost înregistrate cu ajutorul electroencefalografiei ce poate reda modificările electrofiziologice din timpul somnului. Astfel s-au evidențiat patru stadii ale somnului: stadiul 1: faza de somn ușor, stadiul 2: faza somnului de profunzime medie și stadiile 3 și 4: faze de somn profund. Aceste stadii se întâlnesc doar în timpul somnului lent ce reprezintă cca 60-70% din totalul somnului comportamental. Somnul rapid reprezintă în medie 18-22% din durata totală a somnului astfel încât la sfârșitul nopții acesta totalizează 80-120 de minute. Efectele fiecărui tip de somn sunt contradictorii: somnul lent are efect odihnitor și reparator pentru organism și numai parțial pentru creier în timp ce somnul rapid are în mod special efect asupra reînnoirii creierului contribuind la formarea memoriei de lungă durată.

Cercetătorii zilelor noastre pare că au ajuns la un relativ consens privitor la natura și mecanismele somnului; nu același lucru se poate afirma despre hipnoză, aceasta fiind una din cele mai complexe și contradictorii stări psihice. Deși termenul de hipnoză a apărut abia în secolul al IX-lea fiind introdus de englezul James Braid și provenind de la “hypnos” care în greacă însemna somn, despre procedee asemănătoare hipnozei se poate vorbi încă din antichitate atât la greci cât și la vechii egipteni. În tratarea bolilor la evrei se încercau și anumite elemente de psihoterapie, printre care autosugestia, de la aceasta pornind și elemente păstrate până în zilele noastre. Definiția dată de dicționare prezintă hipnoza ca o stare asemănătoare cu somnul sau o stare de somn artificial. Cercetătorii încă mai caută definiția care să fie suficient de cuprinzătoare pentru a caracteriza complet un fenomen atât de complex.

Beneficiile sui-generis aduse de hipnoză ca o metodă modernă de tratament sunt recunoscute astăzi de marea majoritate a cercetătorilor atât pe tărâmul medicinei cât și în domeniul psihologiei.

Simona Luiza Seteanu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *